(Articol regăsit prin colțurile internetului, scris probabil prin 2007-2008 aici pe blog)
E devreme. Soarele amenință să facă ravagii și astăzi. Bunicii, nepoții, părinții și copiii ies încă de dimineață în parc, pentru a se feri de soarele de după-amiază. Toți sunt fericiți. Copiii aleargă prin parc, iar bunicii stau la umbră și povestesc. Povestesc despre copilăria lor. Parcă îți e greu să crezi că și ei au fost odată copii.
Copiii au jocuri noi. Nu se mai joacă jocuri “demodate” precum prinselea sau v-ați-ascunselea, sau 7 pietre, sau șotron. Nu mai sunt cool jocurile astea. Au trecut la nivelul următor. Se joacă de-a Spiderman, sau se joacă CounterStrike real. Parcă ești pe un teren minat, cu copii care se luptă între ei, și apoi, își dau copilărește mâna. Ce frumos ar fi ca și în război să se termine la fel.
Într-un colț al parcului, Ionuț. Nu știe jocurile astea noi pe care le joacă toți. El știe doar jocuri demodate. Joacă singur șotron. Cântă o melodie. Nu aud bine, însă îi vezi buzele mișcându-se.
E bucuros să se joace în parc, chiar și așa singur. Copiii râd de el. Toți îl resping. Oare o fi din cauza hainelor? E adevărat. E puțin murdar, însă e frumos. E murdar poate de la atâta tăvăleală prin praful bucureștean.
După câteva ore de distracție, copiii sunt chemați de bunici. Toți se îndreaptă spre chioșcul din apropierea parcului. Sunt răsplătiți cu acadele și suc. Ionuț e ultimul la coadă. Așteaptă și el. Rând pe rând, fiecare copil primește o acadea, iar cei mai fericiți primesc și corn cu ciocolată sau chipsuri. Bunicii îi ridică pe copii pe tejghea, pentru ca ei să-și aleagă culoarea la acadea. Ultimul, Ionuț, ajunge în cele din urmă. A rămas singur. E prea mic. Nu se poate ridica la tejghea. Vânzătoarea nu îl observă. Încearcă să se întindă… Însă e prea mic. Are mânuțele mici și firave. Nu ajunge la tejghea.
Resemnat, își bagă mânuțele în buzunar și pleacă. Nu în casă la PlayStation sau la computer, ca și colegii lui de joaca. Se duce în parc. Pe marginea lacului. Privește fiecare val. Toate se sparg la picioarele lui… Se uită la suprafața apei, și își vede chipul. Este ondulat și se mișcă. Se sperie. Oare așa arată și el de’adevaratelea? Oare de asta îl resping copii? Oare de asta nu poate să cumpere nimic?
Începe să plângă. Își pune căpșorul în mâinile mici și plânge. Lacrimile îi lasă urme pe fața plină de praf. În jur nu este niciun bunic care să-i dea un șervețel parfumat ca să se șteargă (așa cum primesc alți copii). Își șterge lacrimile mari cu palma.
A înțeles. Nimeni nu îl vrea. Fața lui este ondulată și se mișcă.
Își bagă mânuțele în buzunar și pleacă. Lovește câteodată cu piciorul într-o pietricică, și dă gol într-o poartă imaginară. Vede peste tot copii cu vată de zahăr în mână alături de bunicii lor. Îi e pofta. Ce n-ar da și el sa aibă un bunic sau o bunică. Parcă și parcul îl respinge. Nici parcul nu dorește un copil mic cu fața ondulată care se mișcă. Iese din parc și se îndreaptă spre… nici el nu știe unde. E încă o zi în care trebuie să lupte. Sa lupte să supraviețuiască. Pentru că el nu are nici bunici și nici părinți. E singur. Iar ca și Ionuț mai sunt câteva mii de copii. Și niciunul dintre ei nu are fața ondulată sau care se mișca. Sunt copii normali, ca orice copil din ziua de astăzi. Singura diferență e ca ei nu știu să se joace pe PlayStation sau la computer.
Leave a Reply