A trebuit să mergem cu copilașul până la spital. Un simplu consult, pentru că prezenta niște simptome de gripa A.
Ne-am urcat în mașină și ne-am dus la spitalul din orașul în care locuim. În fața cabinetului doamnei doctor, mai erau două persoane în față (a se citi: persoane cu copii). Ne-am bucurat că nu am găsit aglomerație și am așteptat. Probabil am nimerit fix când a intrat cineva în cabinet, pentru ca am așteptat aproape 30 de minute ca persoana care era în cabinet, să iasă. A intrat următoarea persoană în cabinet, mai având așadar încă pe cineva în față. În acest timp a venit o familie ucrainiana. O asistentă a venit la scurt timp, a intrat în cabinet, și dupa vreo 5 minute a ieșit și i-a poftit pe ucrainieni în fața tuturor, spunându-le că ei vor urma. Nu știu dacă au fost ”pe pile” sau ce motiv a fost de i-a băgat în față, cert este că dupa încă vreo 20 de minute, ucrainienii au intrat în cabinet.
În timp ce ucrainienii erau în cabinet, în spatele nostru a mai venit o doamnă cu un copil, așteptând la rândul ei să intre. Însă la scurt timp a venit altcineva care ”avea programare”, băgându-se în fața tuturor. Ucrainienii au ieșit, intrând așadar persoana cu programarea. Iar în acest timp a mai venit o persoană ”tot cu programare”. Eram așadar la mai mult de o ora și jumătate de când am ajuns la spital, exact în același punct în care am fost de cand am venit: mai aveam două persoane în față. Practic nu am înaintat deloc.
Am plecat. Pur și simplu nu avea sens să mai chinuim copilul să stea la o coadă care nu avansa nicicum. M-am bucurat totuși că nu era ceva grav pentru care trebuia să stau la coadă. La cum evoluau lucrurile, probabil am fi intrat în cabinet într-o ora și jumatate. Într-un caz fericit în care nu mai veneau alte persoane cu pile sau ”cu programare”. Pentru că atunci când te îmbolnăvești, știi cu două săptămâni înainte de boala, astfel încât să-ți faci programare. Parcă medicii nu știu ca îmbolnăvirile nu țin cont de programări.
Nu vroiam să-mi imaginez cum ar fi fost dacă copilul era suferind. Și nu puteam să mișc nicicum lucrurile. Defapt cum mă simțeam nevoit pentru a mișca lucrurile. Așa cum probabil a făcut familia de ucrainieni. Probabil. Sau cum fac marea majoritate care ajung la un spital. Ne învârtim așadar într-un cerc vicios, din care ieșim cu greu. Pentru că dacă aș fi fost într-o situație mai disperată, probabil aș fi dispus să plătesc oricât că să aiba prioritate copilașul meu.
Pentru că avem un sistem medical corupt până în măduva oaselor, care e ”gândit” și construit în așa fel încât să oblige chiar și omul care își dorește o țară ”ca afară”, să scoată totuși o mică atenție din buzunar, pentru ca lucrurile să se miște.
Sigur, avem și sistem medical privat, mulțumesc de atenționare. Dar noi în orașul în care locuim nu avem așa ceva, deci ne bazam pe sistemul public de sănătate.
Încerc să mă pun în pielea părinților care nu au posibilități de a-și băga copiii în față. Câtă neputință… Din cauza unui sistem atât de corupt.
Leave a Reply